Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD)debutează în copilărie, dar persistă şi la vârsta adultă. În situaţia în care nu este depistată din timp, poate afecta serios calitatea vieţii.

Studiile realizate până în prezent au scos la iveală faptul că ADHD este de natură genetică, însă această cauză este luată în consideraţie doar dacă factorii genetici sunt corelaţi cu factorii de mediu. Mai exact, copilul care trăieşte într-un mediu familial tensionat prezintă un risc crescut de a suferi de ADHD.

Tulburarea este greu de diagnosticat, deoarece, în copilărie, nu poate fi diferenţiată de comportamentul specific vârstei. De aceea, copiii care sunt foarte agitaţi, nu se pot concentra mai mult de câteva secunde asupra unui lucru ori sunt impulsivi ies în evidenţă abia atunci când intră la şcoală şi nu reuşesc să facă faţă cerinţelor sistemului de învăţământ.

Prin urmare, tratamentul hiperactivităţii constă în controlul simptomelor, pentru ca bolnavul să poată avea o creştere şi o dezvoltare normale. În general, un părinte ar trebui să meargă cu copilul la medic dacă, în decurs de şase luni de la observarea simptomelor, acestea nu se reduc, deşi s-au încercat diferite metode de corectare a comportamentului. Procesul terapeutic la copii este diferit de cel indicat adulţilor, însă, indiferent de vârstă, se pune accentul pe gestionarea cât mai eficientă a simptomelor şi pe sprijinul celor apropiaţi.

Este învăţat cum să se comporte

Tehnicile de modificare a comportamentului copilului şi consilierea părinţilor sunt cele mai bune metode prin care se pot controla simptomele în cazul formelor uşoare de ADHD. În general, sunt necesare maximum 12 şedinţe de pregătire a părinţilor. Se face o singură şedinţă de două ore pe săptămână. Păriţii sunt instruiţi să urmărească îndeaproape comportamentul copilului prin instituirea unui set de reguli de co