Un fleac, m-au ciuruit…
Targa se loveste din cand in cand de peretii culoarelor spitalului Floreasca, insa zambetul sigur si candid al brancardierului vazut de jos in sus ma face sa ma simt intr-o relativa siguranta, chit ca in ultimele 5 zile orice are legatura cu deplasarea pe 2 sau 4 roti ma face sa-mi apara broboane reci de sudoare pe frunte.
E joi seara, o seara frumoasa de aprilie, care speram sa se termine mai glorios, insa in curand aveam sa aflu ca pot sa ma consider chiar al naibii de norocos. Scapasem teafar, chit ca relativ jumulit si cu un picior in atela gipsata.
Dar mai presus de toate senzatiile aferente unui astfel de eveniment, eram dominat de o manie molcoma, de o disperare surda – nu gaseam nicaieri resurse sa izbucnesc intr-un plans isteric, sa ma mai linistesc -, fata de dementa inconstienta a majoritatii soferilor cu care ne e dat sa ne intersectam de sute de ori zilnic, fiecare practic o potentiala amenintare ce parca a luat sarguincios in vizor nu doar masina sau motocicleta cu care te deplasezi, ci si un ochi, o mana sau un picior al tau, nefericitul vizat.
Am crezut ca li se intampla doar motociclistilor sa nu fie vazuti de aparent blanzi criminali potentiali ascunsi dupa volan, insa nu, dragi prieteni pe 2 roti, nici automobilistii nu mai sunt vazuti de semenii lor.
Sau poate oi fi eu invizibil?
Exact acum 5 zile ma deplasam regulamentar pe banda intai a centurii ce ocoleste Alba Iulia, savurand fiecare metru la volanul masinii mele sport pe care o achizitionasem doar de cateva zile, dupa ce visasem la ea peste 20 de ani. Ma intelegeti, 300 de cai, autoblocant, sase viteze, rosie. Cool. Dar ce vorbesc, mega-cool! Da, insa probabil doar pentru mine. Din stanga vad ca apare de pe o straduta un BMW alb, anii ’80, tabla din belsug, sanatos tun, semet, care, ghidat de un dement neatent sau incompetent in
