A tras prima oară cu puşca la 10 ani, la majorat a devenit vânător adevărat, iar acum conduce Asociaţia Vânătorilor din Braşov.

Este profesor universitar la Facultatea de Silvicultură şi preşedintele Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. A îndrăgit vânătoarea de când se ştie, mai ales că „a crescut cu puşca în casă". Tatăl său a lucrat ca tehnician silvic, iar bunicul său a fost şi el vânător. Ovidiu Ionescu şi-a petrecut copilăria într-o localitate din Ialomiţa, unde oamenii aveau culturi agricole până la liziera pădurii. „Acolo vânătoarea mistreţilor, de exemplu, este o necesitate, pentru că trebuie redus numărul lor pentru a nu distruge culturile agricole".

În privinţa „gustului" pentru vânătoare, ne-a spus că a luat parte la prima asemenea aventură pe când avea doar cinci ani. A tras prima oară cu arma pe la 10 ani, într-o ţintă de lemn, iar după 18 ani a împuşcat primul animal. „A fost o vânătoare la care am împuşcat un fazan: primul meu vânat. Nu l-am păstrat. Tata avea, însă, o impresionantă colecţie de animale împăiate, peste 150 de exponate din toate speciile de interes cinegetic din România. Acum câţiva ani am donat şcolii din comună toate animalele", ne-a spus Ovidiu Ionescu.

Poveşti „vânătoreşti"

Dincolo de poveştile celebre, Ovidiu Ionescu ne-a spus că fiecare tip de vânat are specificul şi frumuseţea lui „dacă respecţi etica vânătorească". În privinţa pericolului cu care se confruntă vânătorul, acesta este legat de activitatea în sine. A trecut şi prin moment delicate, pe care acum şi le aminteşte zâmbetul pe buze. „În 2007 am mers în Africa, la vânătoare de bivoli. Ghidul care ne însoţea ne-a spus că ştie un hipopotam foarte mare şi bătrân pe care îl putem vâna. Am găsit animalul într-o apă: nu i se vedeau decât nările, ochii şi urechile. Un coleg a tras, iar animalul a dispărut în apă. Am aşteptat, iar apoi n