Saptamina aceasta, iata, s-au implinit 65 de ani de la deportarea etnicilor germani in Uniunea Sovietica. In ianuarie 1945 (de pe 10, 11 pina pe 20 ianuarie), patrule mixte compuse din militari/politisti romani si sovietici umblau prin localitatile sasesti ori svabesti cu liste intocmite inca din 1944 si saltau toti barbatii cu virste intre 17 si 45 de ani si toate femeile intre 18 si 30 de ani. N-au fost exceptati nici macar germanii care luptasera in Armata Regala a Romaniei si care erau militari activi in momentul deportarii (un caz il prezinta cit se poate de convingator chiar Richard Wagner in romanul sau „Catrafuse"!) - ba nici chiar cunoscuti luptatori antifascisti germani n-au fost iertati! Din toate teritoriile „eliberate" (ocupate) de sovietici, acestia au dus circa 500.000 de etnici germani in lagare de munca fortata (in bazinul Donetk, la Krivoi Rog, la Dnepropetrovsk, in mine din Urali etc.) la „reconstructia" URSS. Doar vreo 55% dintre acestia au supravietuit. Interesant este ca din cei aproximativ 75.000 de germani deportati din Romania, doar 15% au decedat in lagarele de munca! Au fost discutii intre istorici daca sovieticii au cerut un numar de persoane ori in mod expres etnici germani. Se pare ca varianta a doua este cea corecta si mai plauzibila - nu de alta, dar dincolo de ura rusilor vizavi de nemti, va fi jucat un rol important si ideea de-a aduce cateva sute de mii de oameni dintr-o etnie care de-a lungul secolelor si-a creat un renume prin asa-numitele virtuti secundare gen harnicie, spirit de organizare etc. Printre cei deportati s-au aflat mama, tata, sora mamei, sora tatalui si multe alte rude mai mult sau mai putin apropiate. Mama a avut ceea ce nemtii numesc „Glück im Unglück", adica noroc in nenoroc: s-a imbolnavit si a fost trimisa acasa-n tara, in octombrie 1945, cu primul transport de inapti pentru munca. Tata si sora sa au „bifat" to