Nu am fost deloc tentat sa scriu despre Avatar dupa ce am vazut filmul. Mi s-a parut copilaros, un SF extravagant de scump, fara nicio miza, fara nicio idee mare. In comparatie cu Matrix, de exemplu, l-am categorisit ca o jucarie pentru adolescentii fara imaginatie. Si apoi sa lucrezi 15 ani la el si sa iasa asa ceva….

Intre rautatile pe care mi le promovam in minte dupa vizionare, imi ramase, totusi, si un gand bun si placut. Ma impresionase felul in care James Cameron reusise sa ilustreze modul in care locuitorii planetei Pandora simteau natura, chipul in care comunicau, nu intre ei, ci in si cu viata inconjuratoare. Bastinasii Pandorei erau de fapt prelungirea naturii, ei traiau intr-o aromonie perfecta cu lumea inconjuratoare. Daca fericirea suprema ar putea fi intuita, atunci una dintre intruchiparile ei posibile ar putea fi descrisa si prin aceasta comuniune stranie si perfecta cu lumea inconjuratoare.

Acest detaliu mi s-a parut cel mai bine realizat. Insa singurul merit al acestei reusite se acorda imaginilor si echipei care a lucrat la efectele speciale. O idee simpla, veche, un scop al omului dintotdeauna, o filosofie de viata banala, pana la urma, dar stralucit exprimata. In rest, filmul abunda in clisee, atat la nivel de conceptie, realizare, scenariu si interpretare. Replici previzibile intre membrii populatiei Na’Vi, intre acestia si colonizatorii veniti de pe Pamant, banalitati si clisee si mai fumate si plictisitoare intre pamanteni. Avatarul in sine mi s-a parut doar o manunchi de imagini frumoase si lipsa de imaginatie in a le folosi mai ingenios.

Din acest motiv am fost pe rand: mirat, amuzat, socat si dezgustat de interpretarile si judecatile pe care filmul le-a primit la nivel international. Despre acest film s-a spus, daca va vine sa credeti, ca “flirteaza cu doctrinele moderne si promoveaza venerarea naturii, ca substitut al