Sunt tablourile unei lumi dispărute, care respiră aerul acelor vremuri din pagini de carte. Acolo, nici o zi nu seamănă cu alta, deşi, deseori, aceleaşi personaje puteau fi întâlnite în acelaşi colţ de mahala. Craiova de la 1900, cu bune şi rele, încântă şi reînvie cu fiecare evocare, aducând prezentului puţin din aerul de vechi, de odinioară.

Pornind la pas pe străzile Craiovei de la 1900 nu aveai cum să nu-i zăreşti, încă de la primele ore ale dimineţii, pe comercianţii locului. În lumina abia mijindă a soarelui, oraşul se punea în mişcare. Pe uliţa cojocarilor, a cavafilor, a căldărarilor sau a braşovenilor se etala pe uriaşe tarabe, înaintea prăvăliilor, aproape întreaga marfă pe care o aveau.

Era cel mai bun mijloc să dea impresia că sunt bine aprovizionaţi şi că, datorită abundenţei, nemaiavând loc înăuntru, scoseseră produsele în drum.

Strigătele negustorilor ambulanţi erau deseori întrerupte de cele ale aparilor. „Luaţi aaapaaa!“ şi îndată erau înconjuraţi de toţi cei însetaţi. „Astfel se vindea apă de la Fântâna Jianu, cea mai bună. După asta se consuma apa de la Fântânele Părului şi Popoveni ori de la Şapte Fântâni, ce era centrală, în apropierea Bisericii «Sfântul Dumitru», ctitorie lui Matei Basarab.

Apa de la Fântâna Obedeanu era cea mai ieftină, servind numai ca apă menajeră“, nota Nicolae Brădişteanu în volumul „Oameni şi întâmplări din Craiova de altădată“.

Spre această din urmă fântână veneau în zilele însorite gospodinele. Băteau cale lungă, de doi kilometri pe jos, ca să stea la coadă la spălatul rufelor, pe care le uscau pe iarbă, „spre a se înălbi şi a căpăta prospeţime“.

Călătorul prin Craiova de la 1900 îi întâlnea deseori şi pe sacagii, cu sacaua lor trasă de un cal ros de ham. „Dacă toată apa adusă în oraş se plătea, erau şi unele zile când se dădea gratis pentru a fi, potrivit credinţei populare, dest