Familia Lupu din Bacău a monopolizat cântatul stradal din Hamburg. Nu fură, nu bagă mâna în buzunar, nu dă în cap. Cu acordeoane, saxofoane şi instrumente de percuţie îşi câştigă existenţa opt luni pe an în oraşul de unde se spune că a emigrat în America inventatorul "chiftelei jupuite". Poate că de aceea membrii familiei îşi spun în glumă că sunt hamburgheri şi ei. Hamburgheri muzicali.

Staţie U-bahn. Varianta germană a metroului combinat cu trenul urban. Undeva în zona universitară a Hamburgului. Aceeaşi ploaie mocănească. Acelaşi trafic intens... de biciclete. În parcarea facultăţii din preajmă, trei maşini. Şi acelea de mic litraj, parcă sunt făcute pe foamete. Şi fără să vreau mă gândesc la flotele de jeepane de ultima generaţie care se înghesuie, aproape câte două pe un loc, săracele, în faţa oricărei facultăţi sau şcoli cu pretenţii din ţară. În schimb, aici puzderie de biciclete. Fără fiţe, fără cauciucuri de munte cu crampoane, fără embleme sforăitoare pe aripi. Pur şi simplu cadru + şa + ghidon şi două roţi. Studenţi şi profesori se revarsă pe banda specială, unde, pieton fiind, te găseşti în mai mare pericol decât pe stradă, în mijlocul circulaţiei. Fiindcă de maşină mai scapi, dar de bicicletă, nu! Aceeaşi forfotă şi în faţa bibliotecii universitare. Cu un caiet într-o mână şi o ceaşcă de cafea în cealaltă, sute de studenţi îşi fac loc spre intrarea principală, vizavi de gară. Din toată gama pestriţă de sunete - sonerii, claxoane, tânguit de pescăruşi zburând la joasă înălţime - disting clar unul, parcă ştiut de undeva. "Ta-ta-taaaaa-ta, Ta-ta-taaaa-ta." Sună cu jale, ca o mioriţă de-a noastră, transpusă pe clapele unui acordeon hodorogit. Nu mă înşel, luându-mă după sunet ajung în câteva secunde în faţa tunelului de acces spre gară. O femeie cântă (se poate spune şi aşa) la acordeon "executând" la nesfârşit o melodie tristă,