Mi-a placut interventia lui Carmen Musat din Observator Cultural, dupa o nota a lui H.R.Patapievici in EVZ despre “prestatia jalnica” a revistei cultuarale in alegeri. O alunecare de-a dreptul aiuristica – cine nu e cu noi, e nebun, cam asta ar fi. Musat ii lauda prestatia la ICR, dar ii face citeva reprosuri simlpe presedintelui ICR. Si tare as vrea ca tipii astia siguri de ce cred, fac, scriu, macar in particular sa stie sa-si mai aplice si astfel de grile autocritice. Pentru ca altfel nu pot decit sa-i pling.
Pentru că fără ezitări nu există nuanţe şi fără nuanţe nu poţi avea acces la adevăr. Dacă se lasă atras în istoria scrisă de învingători, slujind de bunăvoie conducătorul şi închizînd ochii la abuzurile puterii, intelectualul se anulează pe sine însuşi. Prea multe certitudini ucid independenţa de gîndire şi fac din cel dominat de ele un prizonier. Václav Havel considera că „intelectualul are sarcina de a nelinişti mereu, de a denunţa mizeria lumii, de a provoca prin spiritul său independent, de a se revolta împotriva tuturor presiunilor ascunse ori vizibile, împotriva manipulării, de a fi principalul element sceptic al sistemelor, puterilor şi al descîntecelor acestora, martorul înşelăciunii lor. Este motivul pentru care intelectualul respinge orice rol pe care cineva i l-ar aloca, ca atare nu poate apărea în istoria învingătorilor“.
Dar Havel s-ar putea să fie, şi el, unul dintre „agenţii de influenţă pesedişti, ca Doina Cornea, Ion Diaconescu şi, vai, Neagu Djuvara, foste figuri luminoase ale tranziţiei româneşti“. La atît se reduce, în opinia lui Mircea Mihăieş, existenţa celor trei simboluri ale luptei anticomuniste de dinaintea prăbuşirii regimului comunist. Mergînd pe logica editorialistului, se poate spune că Václav Havel e şi el tot o fostă figură luminoasă a tranziţiei europene. La Bucureşti, se fac eforturi sistematice pentru a acred