Acum vreo două luni, aflat la Berlin împreună cu un grup de jurnalişti străini, ieşim de la o întâlnire avută cu echipa de la Der Spiegel. Redacţia lor e undeva în apropierea Porţii Brandenburg. Ne hotărâm să facem o plimbare până în Alexander Platz. Vreo oră de mers pe jos. La pas, discutând relaxaţi şi cu câte o pauză de shopping. O superbă zi de toamnă.
La un moment dat ajungem la un pod. Pe el, expuse tot feluri de obiecte şi simboluri comuniste: uniforme militare, bonete, insigne, fotografii, cărţi etc. Arunc o privire, dar mi se sugerează să nu pierd vremea, “sunt făcături”. Ok, răspund, dar cum de li se permite oamenilor ăştia să vândă aşa ceva aici? Şi dacă tot o comit în cadru legal, de ce nu expun şi obiecte şi simboluri naziste? Business is business, tovarăşi! “Vai de mine, glumeşti? Nu se poate!”, îmi răspunde cineva din grup. Câteva priviri mirate îndreptate în direcţia mea şi mergem mai departe.
La urma urmei, de ce să nu se poată? Dacă simbolurile comuniste au voie în spaţiul public, chiar şi în cheie glumeaţă, cele naziste de ce nu ar avea voie? Cu ce e mai inocentă o caricatură a lui Stalin decât una a lui Hitler? Sau o brichetă cu svastică faţă de una cu secera şi ciocanul? What’s the difference?, îngân eu “euristic”. Şi ajungem în eclecticul Alexander Platz.
Mi-am amintit de acest moment, azi, după ce am primit un link la filmul de mai jos. O tulburătoare paralelă între cele două regimuri.
Acum vreo două luni, aflat la Berlin împreună cu un grup de jurnalişti străini, ieşim de la o întâlnire avută cu echipa de la Der Spiegel. Redacţia lor e undeva în apropierea Porţii Brandenburg. Ne hotărâm să facem o plimbare până în Alexander Platz. Vreo oră de mers pe jos. La pas, discutând relaxaţi şi cu câte o pauză de shopping. O superbă zi de toamnă.
La un moment dat ajungem la un pod. Pe el, expuse tot feluri de obiecte