Emigrat de peste 30 de ani în Belgia, Matei Cantacuzino povesteşte cum a trecut regimul comunist peste familia sa.
Arhitectul Matei Cantacuzino - Prinţul, cum e numit cu oarecare cochetărie la cocktailuri şi prin revistele belgiene - are şarmul unui vorbitor obişnuit cu saloanele burgheze. Deşi, spune el, viaţa nu i-a fost deloc boierească. A muncit la patron, are o pensie decentă la cei 73 de ani ai săi şi e amuzat când unii tineri îl întreabă dacă a avut „caleaşcă şi alte cele”.
„Câte şuturi am luat, numai eu ştiu”, îşi aminteşte prinţul Matei Cantacuzino de primii ani a regimului comunist, când se pomenea strigat, uneori, „bestie moşierească”. La 38 de ani după ce a emigrat în Occident şi s-a stabilit la Bruxelles, urmaşul Cantacuzinilor se gândeşte să se întoarcă în ţară.
EVZ: Care e ultima imagine pe care o păstraţi din Bucureşti când aţi plecat şi prima de aici, din Occident?
Matei Cantacuzino: Ultimele zile la Bucureşti au fost decembrie 1971, un Bucureşti trist, dar nu mai trist ca acesta de acum. Când am ajuns în Vest, am fost orbit de lumini, de reclame. Efectiv orbit. Şi încă am ajuns într-un oraş care nu era Paris sau Berlin, ci Rotterdam. Un oraş rece.
De ce aţi plecat atunci?
Am vrut dintotdeauna să plec. Am fost crescut cu dragoste de Occident, fiindcă bunicul meu Cantacuzino a fost ministru plenipotenţiar al României la Paris, în timpul războiului. Acasă la noi nu se vorbea decât franceză. Iar noi, copiii, am avut o guvernantă nemţoaică şi se vorbea şi germana. Am fost crescuţi în această atmosferă, deşi n-am mai apucat să o continuăm, pentru că au venit toate pe capul nostru după aceea. Eu pot să spun că am fost dintre cei cu noroc. Primul noroc a fost că m-am căsătorit cu prima mea soţie, o persoană foarte dificilă, prima care a plecat din ţară. A primit în 1966 o bursă la Paris şi, î
