Ziarele vor trăi pentru că spun cele mai frumoase poveşti din toate colţurile lumii.
Era la mijlocul anilor '40, presa era încă scrisă, când Jacques de Ryswick a notat: „Un bun ziarist este acela care scrie un articol valabil, după şase luni, atât ca fond, cât şi ca formă".
Jacques de Ryswick era un bărbat trecut prin viaţă şi prin stadioane, un tip atras de distracţii populare şi de înţelegerea corectă a vieţii. Jacques de Ryswick era, aşadar, cronicar de fotbal la „L'Equipe".
Ultima hemoragie mondială se încheia cu un Război Rece, graniţele erau fragile, se năşteau, sub pază armată, regimuri ca nişte copii atinşi de progeria. De departe, la început, păreau sănătoase, pentru ca apoi regimurile astea să îmbătrânească brusc şi să îşi mascheze, sângeros-stângaci, feţele urâte.
Dincolo de Cortina de Fier, intelectuali tineri se îndrăgosteau şi orbeau. Dincoace de Cortina de Fier, intelectuali vechi mureau în închisori sau trăiau învăţând, pe de rost, vocabularul limbii de lemn. Era complicat.
Nu ştim unde era Milan Kundera când s-a gândit la cele ce urmează. Poate în Praga, printre sfinţii de bronz care veghează Podul Carol, poate la Paris, într-una din plimbările de seară, pe Pont de la Tournelle, privind mut statuia Sfintei Geneviève. Poate.
Ce ştim e că Milan Kundera a notat: „Fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit şi nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, şi de aceea ţine, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte. Când, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei şi al neînţelegerii universale".
Ziua aceea a venit. Milioane de bloguri apar zilnic. Milioane de nebăgaţi în seamă bat în taste până ies cuvinte inutile despre toamnă, bere, iubire şi altele. Ei nu mai cred în ziarişti.
Cristian Tudor Popescu mă anunţă că, peste cincisprezece ani, voi fi ca un fil