S-au împlinit ieri zece ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost Ion Raţiu.
Un mare român, un om politic al principiilor, fondator al respectabilului ziar „Cotidianul" şi, mai presus de toate, un vizionar. Ion Raţiu rămâne însă şi un mare nedreptăţit. A fost - alături de Corneliu Coposu şi Doina Cornea - omul asupra căruia propaganda fesenistă a aruncat unele dintre cele mai mari cantităţi de mizerii. Şi asta spune ceva.
L-au prezentat oamenilor drept un exploatator lipsit de scrupule - pentru că avea avere. L-au arătat drept venetic - din cauza accentului său uşor englezit. Dar Ion Raţiu a primit toate atacurile senin, chiar jovial. A continuat să vorbească despre capitalism şi despre Occident, atunci când asemenea cuvinte sunau, pentru mulţi, mai degrabă ca nişte ameninţări decât ca nişte promisiuni.
A susţinut mereu că România are nevoie de reforme profunde, de o privatizare rapidă, de liberalizarea preţurilor şi de un sistem politic deschis, bazat pe diversitate şi toleranţă. A fost unul dintre acei bărbaţi de modă veche capabili să poarte o discuţie în contradictoriu cu zâmbetul pe buze şi fără a răni.
A fost unul dintre puţinii oameni politici în stare să spună ceea ce gândesc şi nu ceea ce le-ar plăcea celor mulţi să audă, la un moment dat. Multe se pot spune despre moştenirea lui Ion Raţiu, despre Fundaţie, despre bursele oferite în numele său, despre Centrul pentru Democraţie, despre contribuţia sa la dezvoltarea presei româneşti, despre ideile sale politice.
Dar cea mai valoroasă moştenire lăsată de Ion Raţiu constă în gestul său din timpul mineriadei din septembrie 1991, atunci când trupa lui Miron Cozma a pătruns în sediul Parlamentului - aflat, pe atunci, în palatul din Dealul Mitropoliei. Când atacatorii, înarmaţi cu răngi şi topoare, au intrat în sală şi cei mai mulţi dintre parlamentari se pregăteau să o şteargă e
