In Romania ne-am invatat ca se fura orice, oriunde, oricum, oricand si, in general, de la oricine.

Furtul a devenit un sport legal in Romania, ne intrecem doar care fura mai mult, caci ideea in sine de furt s-a banalizat atat de mult, incat nu mai surprinde pe nimeni, nu mai trezeste revolta nimanui - furtul a devenit cel mai obisnuit lucru dintre bolile unei societati.

Banalizarea ideii de furt si obisnuinta cu care am ajuns sa privim fenomenul provin din traditia pe care o avem in practicarea acestui obicei.

Hotia, furtul, mita nu sunt fenomene caracteristice doar poporului roman, dimpotriva, insa noi se pare ca am pacatuit cel mai mult in aceste practici, noi ne-am adaptat cel mai bine curentului si l-am aparat cel mai bine, cand, in schimb, am fi trebuit sa ne luptam cu el, sa il consideram un flagel si nu o virtute.

La noi furtul s-a banalizat, iar apoi s-a transformat intr-o virtute, pentru ca noi am inceput sa il vedem ca singura cale de realizare, de implinire. Astfel ne explicam succesul celor bogati (au furat, altfel cum sa adune averile acelea imense) si, tot astfel, stim ca putem si noi sa reusim. Astfel si nicicum altfel.

Pericolul cel mai mare care ne paste in starea in care ne aflam nu este ca furtul a ajuns sa fie recunoscuta drept singura cale catre succes si implinire, vezi pentru asta vorba atat de raspandita "A fost un prost ca nu a furat, daca a putut", ci banalizarea furtului, obisnuinta fata de acest fenomen.

Din moment ce majoritatea dintre noi gandeste ca "e bine sa furi, daca poti, pentru ca altfel nu reusesti", actul in sine ajunge sa fie privit nu doar cu ingaduinta, ci, mai rau, cu respect. Nu de putine ori auzim - "bravo lui, daca a reusit sa fure si nu a fost prins!"

Exemplul perfect pentru a ilustra aceasta tendinta inca adanc inradacinata in constiinte