În urmă cu doar doi ani, Michael Belfiore remarca faptul că nu se mai ştie exact cine răspunde de unele domenii ale cercetării ştiinţifice (cu inevitabilul acompaniament al aplicaţiei), oferindu-ne ca exemplu cercetarea spaţială. Firmele particulare care produc rachete, echipament de navigaţie şi într-un viitor apropiat vor oferi chiar călătorii în spaţiu s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Ele sunt gata să ocupe locul unor agenţii guvernamentale, precum NASA sau RosKosmos, ajunse la dimensiuni prea mari şi la o eficienţă economică discutabilă.
Volumul "Rachetiştii", care îi avea ca eroi tocmai pe pionierii privatizării unui domeniu aparent rezervat marilor puteri, este urmat de curând de cartea: "Departamentul savanţilor nebuni". Nu este vorba despre îndoielile autorului în ceea ce priveşte sănătatea mintală a unor oameni de ştiinţă, ci despre o aluzie la un personaj foarte popular în SF şi în genurile înrudite, savantul care se ocupă de lucruri pe care noi, oamenii obişnuiţi, le considerăm cel puţin trăsnite. De fapt, sunt revoluţionare.
Ne aflăm însă în faţa unei revoluţii aproape invizibile, o revoluţie lentă, greu de perceput, în plină desfăşurare în domenii cotidiene, banale, cum ar fi conducerea automobilului. Se ştie că un computer de bord poate asigura viteza constantă de mers. Modelele mai noi, mai "inteligente", devin adaptabile, supraveghează traficul prin radar şi reacţioneaza adecvat. Cele şi mai avansate te pot readuce în culoarul de circulaţie ales dacă deviezi şi pot frâna atunci când este neapărat nevoie.
Aceste mici renunţări la controlul exercitat asupra automobilului ne vor obişnui cu ideea că un computer poate fi folosit ca şofer. Oare e deajuns? Cei mai în vârstă vor dori cu siguranţă un sofer robot care să-i ducă oriunde doresc. Cei tineri vor fi încântaţi să poată citi, trimite SMS-uri, face con
