Voxpublica e o idee simplă şi generoasă, cred eu. Am pus-o la cale cîţiva inşi: Dragoş Stanca, Doru Buşcu, Costin Ilie, Adi Matei (şi eram şi io pe acolo). Sînt bloguri tari pe lumea asta, sînt oameni mişto care nu au vizibilitatea pe care o merită, să facem o societate de discuţii şi dezbateri care să ofere vizibilitate în schimbul ideilor. Şi, mai ales, să fie cadru de dialog cu cititorii.

Ce aveam de oferit? Nu prea mult la început, nici măcar un onorariu decent. Dar invitaţii noştri, cele cîteva zeci, s-au “băgat” fără să pregete. Au înţeles că în zilele noastre vizibilitatea vine întotdeauna cu tot felul de condiţionări. Ei bine, nu şi pe vox! Şi au fost aici texte tari, dezbateri foarte interesante care ar trebui îndosariate. Ce să mai, vox a devenit un experiment social şi intelectual în toată regula.

Care sînt însă capcanele micului paradis vox (nu exagerez, m-am simţit foarte bine scriind aici şi o s-o fac cît va exista portalul)? Că oferă totul pe tavă: cititori, vizibilitatea, fără să ceară în schimb mai nimic. Ce se întîmplă cînd oferi toate astea?

Ei bine, se pare că noi, fiinţele umane, avem o nelinişte atît de profundă în fiecare dintre celule, încît nu suportăm să folosim un avantaj perfect atunci cînd îl avem.

Avem libertate de exprimare (ma refer si la cititorii si la autorii Vox)? Unii au găsit că e bună ca să-şi rezolve diverse mici interese personale sau să se înjure sau să-şi arunce în luptă postacii unui partid sau altul. Am trecut peste asta cu bine – vox a fost un site care a dat o notă aparte alegerilor.

Capitolul Alin

Alin Fumurescu m-a luat prin surprindere cu protestul împotriva reclamei. Mai ales pentru ca este unul dintre autorii pe care îi citesc tot timpul. Dar asta m-a făcut să rîd. Şi-a luat vrînd nevrînd şi o cohortă de cititori în sprijin şi, dintr-o dată ne-am trezit că avem o problemă cît casa: