Zilnic, apar la televizor oameni politici care, cu ipocrizia binecunoscută, se adresează „României reale”.

Se bat cu pumnul în piept că suferă alături de cei săraci, ba le scapă teatral şi o lacrimă în colţul ochiului. La ieşirea din studiouri, revin la masca obişnuită. La aroganţa de aleşi ai naţiunii - care privesc „România reală” prin geamurile fumurii ale jeepurilor luxoase.

Dincolo de acest episod devenit banal, o întrebare merită pusă? Câte Românii există cu adevărat? În câte paliere s-a divizat ţara noastră şi care dintre aceste Românii este cea reală. Cea care se poate pretinde ca fiind reprezentativă pentru cetăţenii săi?

Există cu certitudine o Românie a politicienilor. O Românie abstractă cu care lucrează o gaşcă de parveniţi care se reduce la maximum 2.000 de persoane. O Românie virtuală bună pentru discursuri înflăcărate, dar şi pentru jumuluit. Un bel de bancă la care nu plăteşti creditul niciodată şi au acces numai „aleşii”.

Există o Românie rulală, unde timpul curge cu o altă viteză. O ţară care trăieşte ca un organism, după reguli de mii de ani, în armonie cu natura, în deplină pace cu brazda şi cerul.

La ţară - şi spun la ţară pentru a evita sinistrul termen de provincie - lumea are alte preocupări, mult mai fireşti. O vacă bolnavă produce mai multă panică decât o hotărâre de guvern privind taxele, asta pentru că vaca e vitală. Si nu interesează pe nimeni ce părere are marele economist Boc sau dacă PSD se va reforma sau nu.

„Baba Rada” e preocupată, absorbită de postul ei, de hoţul de poştaş care nu mai vine cu pensia şi dacă vine popa la slujbă să dea acatist, decât de sutele de anonimi din parlament, care se cufundă în mod stânjenitor cu ţara.

Mai există o Românie a băieţilor de bani gata, a noilor prinţişori. E drept că ea cuprinde doar câteva străzi din