Primesc deunăzi o petiţie. Titlul e cu deja-vu: Spune nu statuii lui Ştefan Guşă! E cu deja-vu pentru că formula îmi aduce aminte de propaganda ceauşistă şi trăznitele sale campanii anti-occidentale sau aşa-zis pacifiste (“Spunem nu armelor nucleare!” etc.). Dar n-ai ce-i face, regimurile politice trec, limba română rămâne. La urma urmei, nici nemţii n-au scos Fűhrer din dicţionar doar pentru că un idiot a dat conţinut termenului preţ de câţiva ani. Cu toate acestea, iniţiatorii petiţiei ar fi putut fi ceva mai inspiraţi.

Dincolo de rumeguşul limbajului, problema ridicată în scrisoarea de protest este una realmente gravă: Consilierii locali din Târgu-Mureş au votat amplasarea unei statui a generalului Ştefan Guşă. De ce gravă? Ştefan Guşă a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române în ultimii ani ai regimului comunist şi a făcut parte din echipa de generali trimisă de Nicolae Ceauşescu la Timişoara în decembrie 1989, fiind prezent acolo taman între 17 şi 20 a lunii, perioadă în care au murit 73 de persoane. Guşă a fost un subaltern desăvârşit. Drept dovadă, în 1997, rechizitoriul Parchetului Militar a constatat vinovăţia sa. Procesul, însă, nu a putut avea loc pentru că generalul murise în 1994.

„Despre morţi, numai de bine!”, spune un proverb românesc. Nu e chiar aşa, mi-aş permite să adaug. Şi mă ajută Leon Wieseltier: „oamenii au rădăcini, dar nu sunt plante”, mai şi gândesc şi, ca atare, mai şi răspund de faptele lor. Mai ales dacă se lasă cu martiraje.

Ideea amplasării unei statui a generalului Guşă în Târgu Mureş (de fapt, în orice oraş al României) e incalificabilă. Statuia are o poveste aparte: ea ar urma să fie pusă pe un soclu deja existent, construit cu ani buni în urmă (dacă nu mă înşeală memoria, încă înainte de 2000) pentru o statuie a mareşalului Ion Antonescu, devenit între timp persona non grata în s