* consideră Dumitru Leahu, preşedintele filialei locale a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România
- Vorbiţi-ne puţin despre dumneavoastră. Din ce an sunteţi preşedintele acestei asociaţii? Care au fost motivele care v-au determinat să vă angajaţi în a fi la conducerea ei?
- Provin dintr-o familie de intelectuali (din păcate...), născuţi dincolo de Prut, la Chişinău. Mama a fost absolventă de Conservator, secţia Pian, însă tata nu a apucat să facă decât 3 ani la ASE Bucureşti - era România Mare pe atunci - din pricina declanşării celui de-al doilea Război Mondial. În 1944 s-au refugiat în România, în zona Banatului, comuna Lovrin, judeţul Timiş. Pe 18 iunie 1951 (de Rusalii) am fost sculaţi noaptea la ora 2.30 şi am fost urcaţi în bow-vagon - eu aveam 5 ani, sora mea avea 10 ani, tata nefiind cu noi, deoarece era anchetat de Securitate pentru simplul motiv că nu-l găsiseră pe unchiul meu, fratele tatei, unchiul Vladimir, un anticomunist convins. În final, acest unchi al meu a fost dat dispărut - n-am ştiut niciodată cum a murit! - iar tata a venit în 1953 după noi, după 2 săptămâni de căutare. Aşadar, am fost deportaţi în Bărăgan, la 7 km de Brăila, în comuna Zagna-Vădeni, după o "plimbare" de circa o săptămână în bow-vagon, cu soldat la spate. Ne-au impus domiciliu obligatoriu acolo. După ridicarea restricţiilor domiciliare, în 1955, ne-am mutat în Brăila, deoarece în zona de unde am fost ridicaţi totul se naţionalizase. Ne-am integrat fantastic de greu în societate, având mereu stigmatul de foşti deportaţi. În Brăila, cei ca noi erau consideraţi "bandiţi", "duşmani ai poporului". De pildă, eu şi sora mea nu am putut face liceul decât la seral. La admiterea în facultate ne-am lovit de aceeaşi "origine nesănătoasă"... Oricum, eu am devenit cap de familie la 17-18 ani, întrucât părinţii mei, măcinaţi de boli şi de permanentel
