În spaţiul discursiv românesc, judecata de valoare care operează cu termenii prost şi inteligent are o frecvenţă neobişnuită. Pare a fi chiar principalul criteriu de împărţire a semenilor: nu după norme etice şi coduri sociale (bunătate sau onoare, bunăoară), ci după abilităţile intelectuale. E o practică adesea iritantă, pentru că bunăstarea şi echilibrul vieţuirii comune depind în primul rînd de deprinderile etice, în vreme ce inteligenţa deviază uşor în şiretenie şi şmecherie, scuzînd orice inconsecvenţă şi orice colaboraţionism. Obsesia deşteptăciunii are totuşi un ce reconfortant, pentru că – prin doze constante de cinism – oferă energie (fie şi negativă), curăţind pojghiţa adesea adormitoare a conformismului social.

Centralitatea deşteptăciunii e reprezentată, în oglindă, de importanţa în limbă a cuvîntului prost şi de bogăţia cîmpului semantic al prostiei. Proşti sînt oamenii, proaste sînt stările, perioadele, mîncarea, somnul, obiceiurile, gustul, dispoziţia, glumele, sfaturile, veştile, cărţile, filmele etc.: „Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!“ (I.L. Caragiale, relatare hiperbolică a vizitei lui Delavrancea la Berlin, în scrisoarea din 7/20 iulie 1905 către Alceu Urechea). Multe dintre utilizările lui prost moştenesc, desigur, sensurile mai vechi, etimologice, ale cuvîntului („simplu, obişnuit, de rînd“). Frecvenţa în uz, mulţimea sensurilor şi mai ales a derivatelor fac din prost unul dintre cuvintele fundamentale ale limbii. Între numeroasele sale derivate, unele, vechi şi populare, sînt un rezervor de expresivitate, exploatat şi azi: prostac, prostan, prostănac, prostovan, prostălan, prostălău, prostatic, prostănatic etc. Lista sinonimelor – bleg, găgăuţă, gog, gogoman, nătîng, neghiob, nerod, netot