Am în draft două texte: despre decesul presei anunţat chiar de muribund şi despre singurătatea care ne mână pe reţelele sociale.
Dar înainte de a le termina, îl scriu pe cel de faţă (care este, de fapt, o întrebare). Fiind cea mai nefericită zi din an, am zis să ne punem contra. Aşa că am dat startul, azi, pe Realitatea.net, la anti-deprimare, încercând să ne apropiem de o chestie care a devenit aproape tabu.
Fericire. Printre apocalipse şi certuri mici, tema se arată rar. Pe de o parte, este de înţeles, momentul – criză, pandemie, cutremure – cere o anumită evlavie. Pe de altă parte, mai este stânjeneala – tema asta ţinea, acum mii de ani, de filozofi şi poeţi, iar acum s-a înconjurat, nu se ştie cum, de un cerc al naivităţii. Mai mult decât despre altele, scrii despre ea cu teama de a nu atinge coardele clişeului. (Dar, până la urmă, nu ai cum să le eviţi)
Şi dacă, totuşi, încerci să o invoci, măcar pentru că nu te-ai mai gândit de mult la asta, sau pentru curiozitatea experimentului, primul lucru care răsună în gol, pe o voce de elf răguşit, e „fericirea e un pitic ce dansează”. Fericirea e un lucru mic. Fericirea nu e universal valabilă.
Aşa că, atunci când mă blochez, mă întorc la cel care le ştie pe toate, e vorba de Seinfeld, bineînţeles.
„People get this impression of happy from soft-drink commercials. You see these people in soft-drink commercials, they’re literally airborne. You’re thinking, “If that makes them feel that good, how can I feel good — I’m still just walking on the ground.” Spiking a volleyball, that’s happy. Getting a jet-ski six feet off the top of a wave….”.
Sau.
„The thing about life that no one can believe is that what we’re doing is actually it. When you’re a kid, you look forward to it. The point is not that youth is wasted on the young, but that everything is wasted on everyone. We’ll be in heaven
