La finalul maratonului, mai mult mediatic, de adoptare a bugetului de sStat pentru anul 2010, chiar de la tribuna parlamentului, am aflat un lucru interesant. Probabil, prea obosit şi stresat de valul revendicărilor şi al amendamentelor, premierul Emil Boc s-a exprimat nefericit. Le-a spus parlamentarilor că, din următoarea zi a aprobării proiectului bugetar, fiecare cetăţean român va avea siguranţa că se plătesc pensiile, salariile şi alocaţiile sociale. Cu alte cuvinte, dacă ne luăm după această declaraţie, toţi cetăţenii români - pensionari, salariaţi bugetari, şomeri şi toţi cei total dependenţi de plăţile de la bugetul de stat - să stea liniştiţi. Sincer, mă bucur nespus pentru aceşti cetăţeni, deoarece printre ei se află fiinţele cele mai dragi: părinţii mei, care aşteaptă poştaşul lunar cu sufletul la gură, bunica, o mare parte a rudelor şi prieteni, deşi nici la ei viaţa nu se anunţa uşoară. Dar stau şi mă întreb. Eu ce sunt? Întreprinzătorul care a avut curajul să-şi investească ultimii bani pentru a construi o afacere şi a o menţine în viaţă, angajatul de la privat, cel care a acceptat reduceri severe la salariu pentru a avea ce pune pe masă acasă, ce sunt? Dincolo de exprimarea primului-ministru, pusă de mine pe seama stresului, datele şi priorităţile bugetare demonstrează că în România, pe lângă cetăţeni, mai există şi apatrizi. Oameni fără alt drept decât acela de a plăti impozite la stat. Cât mai multe şi cât mai mari deoarece, ni se explică, sacul bugetar este secătuit, iar banii trebuie scoşi din piatră seacă, indiferent de risc. Vorbim aici despre un drept - de a plăti tot ce ai - anulat imediat după declararea falimentului sau intrarea în şomaj. Degeaba întreprinzătorii privaţi atrag atenţia guvernului că în condiţiile actuale va trebui să pună lacătul pe afaceri, cu implicaţiile de rigoare. Nici o reacţie guvernamentală. Nici un sprijin eficient. D