Despre bolile economiei româneşti discutăm de două decenii. Au fost stabilite diagnostice şi prescrise tratamente. Unele diagnostice au lovit ţinta, altele au fost formulate aiurea. Unele au fost luate în seamă, altele ignorate. Din nefericire, chiar dacă de cele mai multe ori diagnosticul a fost exact, n-au fost administrate întotdeauna cele mai bune medi­camente. Aşa că nenumărate boli n-au fost niciodată vindecate. Iar problema cea mai gravă, de care ne-am lovit în anii cu PIB pozitiv, chiar şi în cei de boom, s-a dovedit a fi creşterea economică ne­să­nă­toasă. Sau, pe înţelesul tuturor, creştere "fără prop­tele", nesusţinută nici de eficienţă, nici de productivitate şi nici de performanţe economice. În toamna lui 2008, în România, forţele angajate în arena electorală s-au rezumat la afirmaţii vagi despre în­să­nătoşirea economiei. N-au fost propuse soluţii optime. Excep­ţiile fiind pu­ţine. Economia fiind con­si­de­rată un teritoriu arid, oratorii angajaţi în lupte politice au preferat să fugă din calea ei, de teamă să nu devină plictisitori. Sau şi mai rău: să nu-şi dea pe faţă fragilitatea cunoştinţelor în ma­te­rie. Nici electoratul nu s-a prea arătat dispus să arbitreze astfel de dezbateri. În general, socie­ta­tea noastră n-a căpătat încă deprinderea să anali­ze­ze ma­rile teme legate de viaţa noastră economică.

Numai că lumea se schimbă. După numai un an, pe fondul crizei, actorii alegerilor de astă-toamnă, în plină dezbatere legată de împărţirea puţinelor noastre resurse bugetare, s-au văzut nevoiţi să aducă dovezi că pot să diagnosticheze corect bolile economiei şi să prescrie medicamente eficiente. Baza fiind însă, în acest moment, finanţarea externă. Tema creşterii fără proptele continuă să fie actuală. În focul unei crize duble, a unor ţări şi a unui sistem, o criză de mare amploare, propagată pe trei trepte - o criză macroeconomică clasic