Uitarea disidenţilor este una din cele mai amare unităţi de măsură a amneziilor ce surpă moral societatea românească.

I-am telefonat Doinei Cornea pentru urările de început de an. Aflată la Cluj şi vorbindu-mi mai întâi despre şubrezeniile senectuţii parcă în şoaptă, cu o voce desfăşurată pe un portativ de o binevoitoare muzicalitate, dna Cornea a făcut apoi, în câteva fraze, o analiză simplă şi destoinică a societăţii româneşti actuale, cu accente pe situaţia politică.

Mi-a mai amintit, găsind ca întotdeauna ceva amuzant în grozăviile prin care trecea, şi despre telefoanele cu insulte şi înjurături grosolane pe care continuă să le primească de la persoane anonime. „Parcă aş trăi iar în timpul lui Ceauşescu" - îmi spunea dna Cornea, doar uşor contrariată de aceste urâte răsplăţi ale istoriei. Nu-mi amintesc să se fi vorbit decât poate întâmplător de Doina Cornea în voluminoasele rememorări de la sfârşitul anului trecut ale fenomenului comunist.

Au curs torente de imagini, reportaje, interviuri, comentarii, cărţi etc. despre execuţia Ceauşeştilor, despre terorişti, despre Yalta şi Malta, despre Guşă şi Nuţă, despre Casa Poporului, despre viaţa nomenclaturii, despre umilinţele vieţii cotidiene şamd. Despre Doina Cornea n-a venit însă vorba. Nici despre dânsa, nici despre ceilalţi veritabili disidenţi români care, punându-se în pericol de moarte, hărţuiţi, anchetaţi, arestaţi, torturaţi prin beciurile Securităţii sau bătuţi în plină stradă, aruncaţi în spitale de psihiatrie, riscând viaţa familiei şi a prietenilor etc. au avut demnitatea de a se împotrivi dictaturii.

Uitarea disidenţilor este una din cele mai amare unităţi de măsură a amneziilor ce surpă moral societatea românească şi blochează societatea civilă în proiecte care aştern peste gloria trecutului glazura unui prezent mediocru. Au fost reduşi la neant tocmai aceia pe care memoria colec