Cu ceva timp in urma, intr-o dimineata rece de iarna, un tanar si-a facut aparitia intr-o statie de metrou din America. Incerca sa stranga bani de buzunar de la trecatorii grabiti spre munca. Si-a scos vioara din cutie si a cantat mai multe piese din Bach, timp de o ora. La final stransese 32 de dolari. In tot acest timp, nimeni nu a aplaudat, nimanui nu i s-a parut nimic ciudat sau iesit din comun sau extraordinar. Aceleasi reactii ca la oricare alt tanar care canta intr-o statie de metrou.

Vioara la care a cantat tanarul era un Stradivarius in valoare de peste 3,5 milioane de dolari. Numele artistului – violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai valorosi muzicieni ai lumii in acest moment. In timpul in care a cantat in statia de metrou L’enfant Plaza, din Washington, prin fata sa au trecut peste 200 de persoane. Dintre acestea, doar sase s-au oprit din drum si au ascultat pret de un minut sau doua interpretarea de geniu din Bach. Cu doua zile inainte de experiment, Joshua Bell a cantase la teatrul din Boston cu casa inchisa, iar biletul la concert a costase cel putin 100 de dolari.

Experimentul a dat nastare la o multime de intrebari si a provocat, in Statele Unite, o adevarata dezbatere in legatura cu valorile umanitatii si recunoasterea acestora. Cat de dispusi suntem sa recunoastem frumusetea unui lucru, daca acesta nu poarta eticheta si nu este afisat intr-un magazin de firma, sau intr-un mediu care sa iti recomande si sa iti garanteze calitatea lui? Avem puterea sa recunoastem talentul si geniul intr-un mediu obisnuit? Nu a devenit cumva un obicei sa trecem pe langa lucrurile magnifice fara a deschide ochii asupra lor, mai ales daca acesta nu este invelit intr-o marca celebra si pompos lipita? A devenit o obisnuinta sa luam de buna calitatea doar atunci cand ea a ajuns sa fie recunoscuta deja oficial?

Experimentul celor de la Washington P