În ziua în care se aproba bugetul, fără nici unul dintre amendamentele PSD-ului, preşedintele Consiliului Naţional îşi lansa, la Casa Titulescu, două noi volume (6 şi 7) ale serialului „România după Malta”. Două tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini şi cântărind vreo 2,5 kilograme.

Un numeros public, compus din politicieni social-democraţi, diplomaţi, jurnalişti şi colaboratori apropiaţi, a ţinut să fie prezent la evenimentul promovator de o redutabilă echipă de „moderatori”: preşedintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu şi parlamentarul Titus Corlăţean.

Adrian Năstase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizează, tot ceea ce a fost legat de activitatea şi acţiunile sale în calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constituţional”, din guvernele Roman II şi Stolojan. Cele două op-uri sunt burduşite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evoluţia sa de pe scena internă şi pe cea internaţională, în intervalul 1 Iulie – 31 Decembrie 1991.

Atunci când a fost numit ministru de Externe şi a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Năstase era un necunoscut pentru marele public. Intrase în scenă pe la începutul lui ’90, în calitate de expert la CPUN, în echipa CFSN-ului care gestiona relaţiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) şi se remarcase, datorită calităţilor sale – cultură solidă, prezenţă agreabilă, talent de relaţionare interumană – în faţa echipei eterogene care se instalase la cârma ţării. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru că Năstase a dovedit rapid că este omul potrivit la locul potrivit şi persoana cea mai aptă să reconstruiască (chiar şi la propriu) o instituţie pe măsura noilor s