Nu prea înţeleg mirarea, indignarea sau dezgustul încercate de nenumăraţii opinenţi şi comentatori ai poveştii cu flacăra violet. Cred că şi forma, şi conţinutul, şi efectele publice stîrnite sunt cît se poate de vernaculare spiritului românesc. Cîteva observaţii pe marginea acestei remarci şi a protagoniştilor:

- Mircea Geoană, “victima” arsă cu flacăra: un social-democrat, membru al familiei socialiste europene (care se presupune că apără statul laic de drept, drepturile minorităţilor sexuale, integrarea socială a claselor defavorizate, proiectul social european ş.a.m.d.), care la aproape fiecare discurs public, electoral sau nu, îl invocă pe Dumnezeu şi-şi face cruce, care spunea în campanie că patriarhul Daniel este românus princeps. Reţin că socialiştii europeni – o clasă politică altfel destul de suferindă în ultimii ani în UE – nu se asociază, în general, cu paranormalul. Cum se împacă parapsihologia cu pravoslavnicia şi cît de credibil e acest lucru în plan raţional şi – iată! – politic, rămîne de văzut. Cît îi va salva credinţa/ele cariera politică – şi asta rămîne de văzut.

- Traian Băsescu, “beneficiarul” efectelor flăcării: cel mai reprezentativ lider al românilor din ultimul deceniu, purtător al calităţilor şi crezurilor poporului său, la care, de altfel, se şi întoarce foarte des. Un om care consideră creştinarea unui musulman drept cea mai bună faptă a vieţii sale, care a abandonat, după primul mandat, discursul ceva mai liberal legat de limitele influenţei bisericii ortodoxe în România. Şeful de stat care a sărutat mîna capului Bisericii la întronizarea acestuia, în 2007 şi care, la inaugurarea bisericii de la Cotroceni, afirma că parteneriatul dintre puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi acela dintre preoţi şi cetăţenii României reprezintă “soluţia care ne duce în unitate şi în bine”. L-aş menţiona ca subcapitol şi