Poveştile nemuritoare "Cântece de şemineu", îngrijite şi narate de Nicu Alifantis, continuă cu trei cântece foarte diferite, lovindu-se, amestecându-se cu înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că Elefantul cântă divin. A minunii care ne-a făcut pe noi, pe pământeni, să ne izbim cu tâmpla de stele, călătorind la clasa întâi spre fericire!

Nicu Alifantis ne-a dezvăluit astăzi cum i-a dat de cap unui instrument mic, cu patru corzi: ukulele. Nici degetele nu-i încăpeau pe corzi, da­ră­mite să şi cânte! Dar cum Grecul e grec, minunea s-a întâmplat! Ar­tis­tul se miră şi la această oră de această reu­şi­tă, dar, în acelaşi timp, nu-şi poate închipui via­ţa sa fară ukulele. Nici noi nu ne putem în­ch­i­pui muzica frumoasă, tămăduitoare pentru sufletele chinuite de vremurile căcănii, fără Nicu Alifantis. Dacă el se întreabă cum ar fi via­ţa fără ukulele, eu vă pot răspunde la întreba­rea cum ar fi muzica fără Alifantis: fără un ochi!

"«Cântec cu marinar» este acea poveste din ciclul celor trăsnite, semnate de Du­mi­tru Radu Popescu, de care vorbeam în urmă cu câteva zile. Ea este singura normală, în sensul că nu e scurtă, iar na­ra­ţiu­nea e ceva mai dezvoltată. Povestea este foarte hazlie, cu atât mai mult cu cât vor­beşte despre un marinar care cântă la con­trabas, instrument care, în trupa de pe acest album, este o piesă de mare im­por­tanţă. Astfel am construit totul în jurul acestui instrument, dându-i un rol principal şi oferindu-i tot spaţiul necesar pentru a se desfăşura. Sigur că am avut şi cu cine pentru că Adrian, contrabasistul, deşi foarte tânăr, este foc de talentat şi cu foarte mult haz, ceea ce m-a ajutat foarte tare. Voi mai vorbi despre el peste câteva zile. Este una dintre puţinele piese pe care le-am finalizat în studio. M-am bu­cu­rat foarte tare când am terminat-o, pen­tru că a devenit o poveste foarte frumos ambalată.

@