Unul este ministru de externe, altul mitropolit. Un al treilea dintre ei a ajuns patriarh.
În urmă cu 20 de ani, când democraţia abia mijea în România, Teodor Baconsky, arhimandritul Bartolomeu Anania şi tânărul călugăr Daniel Ciobotea constituiau în jurul lor un nucleu ce-şi propunea schimbarea la faţă a Bisericii Ortodoxe. În zilele tulburi ale lui ianuarie 1990, când ierarhii BOR tremurau pentru mitrele lor, Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii - după denumirea dată de actualul şef al diplomaţiei româneşti - şi-a luat pe umeri obligaţia de a fi un fel de translator al dorinţelor poporului în ce priveşte religia.
Retragerea unor ierarhi, compromişi de buna relaţie cu regimul trecut, a fost prima măsură propusă de acest grup care, în vidul moral creat, avea toate premisele să izbutească o reformă a BOR. Din nefercire, nu a reuşit decât introducerea imediată a religiei în şcoli, cu concursul primului ministru postcomunist al educaţiei, Mihai Şora.
Reforma mult dorită sau, mai bine zis, mult clamată a Bisericii, ce trebuia să înceapă cu primenirea Sfântului Sinod, s-a oprit la poalele lui Teoctist Arăpaşu. Iar tranziţia în Biserică nu a avut nevoie de 20 de ani, ci doar de vreo trei luni şi jumătate, cât s-a scurs de la Crăciunul însângerat până la primul Paşte în libertate. Nu ştiu cât de bine erau informaţi cei din Grupul de Reflecţie despre complicităţile şi laşităţile PF Teoctist din ultimii ani ai dictaturii, bunăoară în privinţa dărâmării bisericilor.
Cert este că nici unul dintre clericii din grup (cu excepţia câtorva laici în frunte cu Sorin Dumitrescu) nu s-a opus însă reîntoarcerii sale în scaunul patriarhal în luna aprilie. Scurta sa retragere la Sinaia în loc să fie văzută ca un gest de normalitate, în contextul în care alţi ierarhi au rămas neclintiţi, a fost deghizată într-o adevărată dovadă de
