E greu pentru un membru de partid în zilele noastre. Membru de ăla simplu, votacul, ăla care îşi rupe plămânii din convingere la un miting şi care răguşeşte îndemnându-i pe alţii să voteze cu ăla sau cu ălalalt din partidul lui. Adică membri de ăia care prestează din convingere. Şi care doar cu atât rămân.

Mulţi dintre ei nici măcar nu au carnet de membru. Pentru că partidul lor nu s-a obosit să facă acest gest minim de a le legitimiza astfel apartenenţa la ceea ce şefilor de la “centru” le place să numească “marea noastră familie”. Ei sunt membri pe o listă prăfuită, aruncată undeva în ceva sertar, scoasă doar la alegerile interne (pe principiul ia să vedem ăla de-al cui e şi dacă ălalalt e al nostru) sau la alegerile locale, generale, prezidenţiale. Şi din când în când la un referendum.

Gestionarea membrilor de partid (baze de date, comunicarea cu ei, întâlniri etc.) e catastrofală la noi. La toate partidele. Poate mai puţin la UDMR, dar acolo e altă poveste. Regula de bază este funcţionarea pe bază de gaşcă, strâns unită în jurul unui lider formal sau, de foarte multe ori, informal, mai ales în condiţiile în care mulţi lideri locali sunt numiţi de la centru.

Cei care sunt în gaşca unui şefuleţ o fac din motive ce ţin de beneficii directe (locuri de muncă, avansare în ierarhia de partid, bani pentru anumite nevoi personale sau de firmă şi, în rare ocazii, amiciţie). De multe ori, însă, cei mai orientanţi dintre ei îşi lasă câte un cap de pod şi în altă gaşcă. Pentru că nu se ştie niciodată cum se învârte roata şi e mai bine să te asiguri. Iar baletul pe care îl execută fiecare dintre aceşti membri, care de multe ori ia proporţii caraghioase privit din afară, este motorul care asigură dinamica unei organizaţii locale.

E din ce în ce mai greu pentru membri de partid să îşi găsească o motivaţie de a mai fi membru de partid. Ce să îi atragă? Ce