Semnificativ e şi faptul că, odată cu animalitatea cea bună, am pierdut şi amplitudinea intelectuală.

Când, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întâmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste câte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitând de căldura mediocră a soarelui.

E atât de imobil, de extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitaţi. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, „vagabonzii", vietăţile fără stăpân şi fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are „stabilitatea" unui călugăr Zen.

Aş vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligenţa de a mă întinde lângă el şi de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente, vremurilor, asfixiei lumeşti. Dar am pierdut, laolaltă cu toţi semenii mei, instinctul „rupturii de nivel", al ieşirii din timp. Sunt mereu „în reţea", cablat, preluat, „angajat", dependent de drogul urgenţelor... În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuţile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil şi detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocaţia înaripatelor de a se desprinde. Să fim „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii".

Într-o lume judecată mereu, de puritani, pentru regresul ei în trivialitate animală, tocmai animalitatea, animalitatea bună, e ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipseşte. Alături de doctorul care mă somează să mă mişc, am nevoie şi de un altul care să-mi ceară să stau, o oră pe zi, nemişcat, la soare, fără să mă gândesc la nimic.

*

Semnificativ e şi faptul că, odată cu animalitatea cea bună, am pierdut şi amplitudinea intelectuală.

„Sofistica