Arhitecta Anca Petrescu spune că ctitoria e una norocoasă, fiind apreciată de străini, şi apărată de români precum Ion Raţiu, Petre Roman, Adrian Năstase. Sursa: Razvan Valcaneantu
Nu e prima dată când românii sunt chemaţi să-i decidă soarta acestei clădiri legendare. În decembrie 1989, cu opt luni înainte de programata tăiere a panglicii, Casa Republicii a căzut, ca şi puterea, în mâinile poporului.
În frenezia populară, oamenii descopereau aşa zisele robinete aurite din casele dictatorilor, dar şi comorile zidite în imensul palat de pe deal: marmură de Ruşchiţa, ornamente suflate cu aur industrial de 4 carate, cristale de Mediaş, brocarturi şi mătăsuri brodate de mână în mănăstirile din Moldova, stucaturi de lemn din pădurile patriei sau mahon primit în dar de la Mobutu Sese Seko. Un lux la dimensiuni uriaşe ce contrasta izbitor cu mizeria “cutiilor de chibrituri” în care trăia clasa muncitoare.
Atunci s-au rostit pentru prima dată cele mai dure sentinţe la adresa casei: să fie rasă de pe faţa pământului, să fie populată cu copii orfani, să fie făcută muzeu pentru ororile comunismului. Toţi o urau pentru că era întruchiparea visului megaloman al lui Ceauşescu, ridicat pe suferinţa şi înfometarea poporului, prin demolarea a ceea ce oraşul ăsta avea mai frumos: centrul vechi.
Să fie orfelinat, casino, muzeu…
Casa nu era totuşi gata. 80% finalizată însemna o structură care îşi aştepta ornamentele. Holurile imense erau populate de câini, porumbei şi vizitatori ocazionali. În 1990 cineva a avut ideea de a organiza vizite.
“Erau cozi de câţiva km. Stătea lumea cu răbdare să vadă ce e înăuntru”, îşi aminteşte arhitecta Anca Petrescu, hulită la concurenţă cu casa, pentru că fusese autoarea acelei construcţii dorită de Ceauşescu. La finalul vizitei oamenii erau puşi să-şi scrie părerea într-un caiet
