A spus lucrurilor pe nume, direct şi fără reverenţe salonarde. A avertizat despre expansionismul sovietic, a scris printre primii despre primejdia orbirii colaboraţioniste. Vocea sa i-a deranjat pe mulţi.
Arthur Koestler (1905-1983) a traversat veacul XX trăind deopotrivă febra entuziasmelor doctrinare, seducţia religiilor politice şi gustul de cenuşă al trezirii din aceste beţii ideologice. Despre el s-ar fi putut spune, precum despre Hans Castorp, eroul din Muntele vrăjit de Thomas Mann: placet experiri. A rupt cu mediul său de origine, clasa de mijloc superioară de origine evreiască din Budapesta începutului de veac, a îmbrăţişat revizionismul sionist, mişcarea radicală (opusă direcţiilor socialiste) al cărui campion a fost Zeev (Vladimir) Jabotinsky, a devenit ziarist de succes şi membru al aparatului clandestin al Cominternului. A fost colaborator apropiat al faimosului Willy Munzenberg, militantul comunist german (în final adversar al lui Stalin şi probabil ucis de NKVD-OGPU), căsătorit cu Babette, sora lui Margarete Buber-Neumann (cu această supravieţuitoare a lagărelor comuniste şi naziste Koestler avea să rămână prieten până la sfârşit). A rupt cu comunismul în 1938-1939 şi a devenit, pe urmele lui Panait Istrati şi Boris Souvarine, alături André Gide, Manes Sperber, Ante Ciliga şi Ignazio Silone, unul dintre cei mai cunoscuţi apostaţi.
Intervenţiile publice ale lui Koestler au jucat un rol crucial în demascarea totalitarismului comunist. Fără a oferi explicaţia definitivă (dar o poate oferi oare cineva?) a misterului confesiunilor autoacuzatoare ale vechilor bolşevici în timpul morbidelor procese-spectacol de la Moscova (1936-1938), ipoteza lui Koestler (Ultimul serviciu făcut partidului) rămâne una verosimilă (cel puţin în cazul Buharin). Suficient de importantă pentru ca Maurice Merleau-Ponty să o utilizeze (distorsionant) în a sa carte H
