Exagerând, dar nu prea mult, am spune că ceea ce este bomba nucleară în raport cu o centrală atomoelectrică, sau drogul în raport cu medicamentul, sau comunismul în raport cu fraternitatea umană este CSM-ul nostru în raport cu principiul independenţei justiţiei: adică un abuz diabolic care răstoarnă pe dos născociri ingenioase şi idei nobile, făcându-le să lucreze împotriva scopului fundamental pentru care au fost, iniţial, imaginate.

Când, pe vremea guvernului Năstase, UE a cerut României, considerată pe drept o ţară coruptă şi cu o justiţie influenţată de puterea politică, să creeze o instituţie aleasă chiar de magistraţi, care, la adăpost de politic, să numească judecătorii şi procurorii, să-i avanseze, să-i sancţioneze şi să-i demită din magistratură la nevoie, ne-am închipuit – cu naivitate, ce-i drept – că lucrurile vor merge mai bine decât până atunci. Am crezut, ca şi UE, că, eliberaţi de constrângeri şi presiuni, magistraţii ţării vor şti să aleagă în CSM persoane – nu perfecte, desigur –, dar măcar oneste şi dedicate binelui public.

Am imaginat fals natura umană ca fiind mai bună decât era sau nu ne-am reprezentat îndeajuns gradul de perversiune la care ea a ajuns după comunism şi postcomunism. Am sperat prosteşte în propriul interes al magistraţilor de a deveni independenţi şi onorabili. N-am înţeles că pofta lor de a avea şi de a prezerva privilegii va bate şi independenţa, şi onorabilitatea. Pe scurt, cu un ochi la Montesquieu, cu un al doilea la Comisia Europeană, n-am înţeles la timp că, prin înfiinţarea CSM, am creat un Frankenstein instituţional: o castă.

Săptămâna trecută, monstrul s-a manifestat: căci ce altceva a fost alegerea d-nei Florica Bejinariu ca preşedinte al CSM? Faptul că această persoană a făcut delaţiuni la Securitate pe timpuri (fiind şi plătită pentru servicii) n-a descalificat-o. Desigur, sub cauţiunea celebrei f