„Confruntarea” dintre veteranul liberal Stroe şi juniorul democrat Prigoană este una fără istorie. Dacă cineva s-a îndoit în legătură cu rezultatul, a făcut-o pe propria sa răspundere, pentru că entuziasmul imberbului vlăstar al spiţei Prigoană nu a făcut nici o gaură în cer. Electoratul – cât a fost – a preferat o maturitate, fie ea şi hârşită, în relele politichiei, în locul ignoranţei avântate a beizadelei semi-mogulului deşeurilor.

Procentul cu care a câştigat Stroe constituie o răzbunare tâtzie pentru scorul modest făcut de celălalt liberal – Olteanu – care a ajuns, norocos, în Parlament, de pe poziţia a treia a unui clasamnet complicat şi greu de înţeles.

Experimentul din Colegiul 1 pune însă în evidenţă un alt lucru: reţeta alianţelor electorale parţiale. Este pentru prima dată când două partide se înţeleg asupra strategiei de urmat: pesediştii au renunţat să-şi desemneze un candidat, favorizându-l pe cel al liberalilor – pentru că în condiţiile în care s-ar fi bătuontorizat în contul său şi eventualele voturi social-democrate, surclasându-l pe micul Prigoană. Evident că a existat, la originea acestei realizări, un troc: în replică, liberalii se vor abţine să-şi pună un candidat în Colegiul 19, vacantat de doamna Daniela Popa, uşurând misiunea candidatului social-democrat (sau conservator?) în confruntarea cu cel democrat. Este un mod de funcţionare al unei alianţe conjuncturale care mai îndulceşte amărăciunea dezertărilor de parlamentari către tabăra aflată la putere şi netezeşte drumul unei viitoare politici concertate la nivel de partide.

Aceasta cred că este semnificaţia episodului din Colegiul 1. Nu „drama” lui Prigoană, cel confruntat, asemenea şefului său, cu o monstruoasă coaliţie tentaculară, menită să împiedice reformarea clasei politice pe care şi-o asumase, pe cont propriu, progenitura clanului Prigoană. Rezul