Nu poţi reforma sistemul cu oameni care reprezintă produsul cel mai retrograd al breslei magistraţilor şi care sunt rezultatul unui sistem deficitar de selecţie.

Consiliul Superior al Magistraturii este unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri ale statului de drept şi puţine sunt instituţiile româneşti care să aibă o mai mare nevoie de reformă. Refractar de la bun început la orice fel de schimbare, CSM a devenit, din garantul independenţei justiţiei, garantul conservării privilegiilor unei caste, care de multe de ori se plasează deasupra legii pe care trebuie s-o apere. Analizele critice, venite atât din partea societăţii civile, a propriilor organizaţii profesionale sau a Comisiei Europene, au arătat că, alături de legislaţia defectă, principalul vinovat este factorul uman. Mai exact, nu poţi reforma sistemul cu oameni care reprezintă produsul cel mai retrograd al breslei magistraţilor şi care sunt rezultatul unui sistem deficitar de selecţie.

Probleme de etică şi de moralitate

Îndelungata istorie a criticilor aduse CSM de către Comisia Europeană îl arată ca pe un organism netransparent, lipsit de credibilitate, incapabil să-şi asume responsabilitatea pentru reforma judiciară şi pentru măsurile privind „propria integritate şi responsabilizare“. „CSM a primit destule resurse pentru a opera eficient, dar dificultăţile în consolidarea răspunderii şi a standardelor etice ale membrilor săi rămân motive de îngrijorare“, spunea, în iulie 2008, raportul tehnic al CE. Sintagma se repetă aproape identic în fiecare dintre rapoartele CE. În iunie 2007, de exemplu, „îngrijorarea“ este faţă de „răspunderea şi moralitatea CSM şi a membrilor săi, individual“, iar în 2009 faţă de „transparenţa şi răspunderea membrilor CSM“. E drept, experţii Consiliului nu luaseră în calcul posibilitatea ca instituţia căreia îi recomandau „etic㓠şi „moralitate“ să ajungă să fie