„Aşteptările pe care le-aţi dezlănţuit, indiferent dacă sunt corecte sau nu, fac prăpastia dintre bilanţ şi promisiuni imposibil de suportat. Este timpul să confirmaţi, domnule preşedinte.“ (John Hulsman)

Pe 20 ianuarie 2009, Barack Obama devenea oficial primul preşedinte afroamerican al Statelor Unite. Se bucura de un nivel record de susţinere şi încredere publică: 70%. Era o figură nouă, un preşedinte care promitea o schimbare de stil şi atitudine.

Candidase pe o platformă electorală orientată împotriva centrului, mai exact împotriva vechiului establishment politic de la Washington, considerat drept avanpost al Americii corporatiste, anunţând o revoluţie antisistem: „Washingtonul ajunsese să reprezinte supremaţia intereselor speciale, exemplificate prin grupurile de lobby de pe colina Capitoliului, sediul Congresului, al căror scop principal părea să fie orientarea banilor federali spre clientelele lor economice. Toate acestea au ajuns să simbolizeze decadenţa politicului, decadenţa sistemului“, spunea Tom Gallagher chiar în paginile revistei 22. „Obamamania“- acea mitologie prezidenţială, şlefuită cu o precizie chirurgicală de tehnologia marketingului politic – a invadat spaţiul public, anunţând zorii unei noi religii politice. Efectele electorale ale discursului său programat să inspire şi să ofere speranţă, într-un timp al marasmului economic, au fost electrizante: a fost votat de 54% dintre catolici, 66% dintre hispanici, a convins 68% dintre cei care votau pentru prima dată. În plan simbolic, Obama devenise întruchiparea unei revoluţii multiculturale şi multigeneraţionale, care părea să fi dislocat America. Şi totuşi, votul pentru Obama a fost în parte un vot negativ dat bilanţului acumulat după 8 ani de guvernare republicană. Cifrele vorbesc de la sine: Clinton a lăsat un buget cu un surplus de 236 de miliarde de dolari; dimpotrivă, Bush Jr. a