Social-democraţia românească este sublimă..., dar inexistentă. PSD poate să fie orice, numai social-democrat nu. Pentru sănătatea democraţiei din România este mai important ca oricând să existe o construcţie solidă de centru-stânga.

Sigur, Hrebenciuc cu „flacăra violet“ poate fi amuzant, la fel şi familia Geoană povestind ultimele experienţe paranormale. Voluptatea cu care media comentează aceste declaraţii îi confirmă pe cei mai pesimişti analişti, care vorbeau despre OTV-izarea presei din România. Dar nu media este subiectul acestui editorial, ci destinul social-democraţiei româneşti.

Venit în fruntea PSD cu un mandat de reformă în primăvara 2005, Mircea Geoană a eşuat pe multiple planuri. N-a izbutit să cureţe partidul de corupţi şi de personaje controversate, din contră, acestea (Hrebenciuc, Vanghelie etc.) fac legea în partid. Un partid, care, în loc să-şi trimită demnitarii la DNA şi la Parchetul General şi apoi în instanţă, unde să se apere de acuzaţiile de corupţie, face zid în jurul lor şi ţipă ca din gură de şarpe că Băsescu e dictator. În loc să se plângă că Băsescu foloseşte serviciile secrete în lupta politică, PSD ar trebui să le ceară ofiţerilor acoperiţi din partid să se retragă măcar din prima linie. În loc să condamne ideologia şi practicile regimului comunist, îndepărtând eticheta de partid succesor al PCR, PSD l-a strâns şi mai tare la piept pe Ion Iliescu, înfiinţându-i funcţia de preşedinte onorific. Loialitatea faţă de Iliescu poate fi admirată într-o logică a relaţiilor personale, însă pentru viitorul partidului ea se dovedeşte dăunătoare, ţinându-l ancorat în trecut. În loc să declanşeze dezbateri specifice stângii europene, PSD discută despre „flacăra violet“, lăsând temele stângii europene pe mâna unor tineri scriitori şi universitari care n-au nici o relaţie cu PSD.

Aflat în opoziţie, PSD are 3 ani până la viitoarele al