Filmul „Activitate paranormală“ a avut nevoie de numai două personaje, patru pereţi, o cameră digitală şi nişte sendvişuri pentru echipă. În mod sigur, 2009 a fost un an extraordinar pentru filmul de gen, artizanal. Da, „Avatar“ a spart orice record în materie de buget/ încasări, însă „District 9“ şi „Moon“ au arătat că se poate face SF matur, cu buget mic.
Sam Raimi a lăsat în urmă supereroismele şi ne-a livrat „Drag Me to Hell", un horror care, după o lungă perioadă de atrocităţi „Saw" 1, 2, ab infinitum, izbuteşte să fie de-a dreptul înspăimăntător, şi nu doar oripilant.
„Paranormal Activity", făcut cu bani de seminţe (11.000 $), a încasat undeva pe la 200 de milioane de dolari, graţie vechilor tehnici de suspans şi a noilor campanii virtuale (e drept că i-au trebuit doi ani pentru aceasta, iar felul în care pelicula, difuzată mai întâi în campusurile universitare, a ajuns un fenomen mainstream, merită în sine un tratament hollywoodian).
Filosofia „sugerează, nu arată"
A avut nevoie de numai două personaje, patru pereţi, o cameră digitală şi nişte sendvişuri pentru echipă. Nu tu efecte speciale, maţe eviscerate, oase zdrobite, creiere pe pereţi, nubile torturate insistent sau arătări sinistre...
Filmul lui Oren Peli despre un cuplu care îşi înregistrează activităţile nocturne din casă, în speranţa că va avea o dovadă a faptului că e bântuită, adoptă eficienta (şi pe nedrept uitata) filosofie „sugerează, nu arăta", pentru a construi suspansul.
Parcă maestrul Hitchcock spunea că secretul spaimei constă în anticipare... şi alt monstru sacru, Stephen King, că majoritatea horrorurilor cu adevărat bune sunt afaceri low budget, cu efecte speciale gătite în garajul sau subsolul cuiva.
Spaimă pură cu economie de mijloace
„Paranormal Activity" reuşeşte, cu o admirabilă economie de mijloace, să-ţi provoace spaima cea mai p
