Cu părul alb, cu papion şi cu zâmbetul de la o ureche la alta, Ion Raţiu s-a arătat românilor în ianuarie 1990. Iradia lumină şi optimism ca o reclamă la pastă de dinţi, iar propoziţiile lui cu accent păreau replicile unui producător de la Hollywood. Era charismatic şi flamboiant, inteligent şi exotic, vesel şi sigur pe el. Tocmai de aceea, era sută la sută suspect. A coborât de pe scara avionului direct în ceţurile unui tărâm pustiit de istorie, locuit de oameni gri şi înfometaţi, care îi aruncau privirile suspicioase pe care antropofagii din insule trebuie să i le fi aruncat căpitanului Cook.

Dar Ion Raţiu a ţinut-o pe a lui. N-a lăsat pe nimeni să se dezmeticească: “Dacă vreţi să trăiţi bine, comunismul trebuie să moară”. Nu şi-a pierdut vremea cu nuanţe: “Dacă vreţi comunism, votaţi-l pe Iliescu. Dacă vreţi democraţie, votaţi-mă pe mine!”. Nu s-a sfiit să devină unicul importator al lui Winston Churchill şi propună democraţia în supradoză: “Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor”. Aşa încât, în câteva zile de la sosirea lui, Securitatea rămasă fără servici a răsuflat uşurată. Au intrat în producţie copywriterii cu epoleţi şi sloganurile revoluţiei bolşevice s-au instalat pe buzele proletariatului. Pe atunci, clasa muncitoare îşi luase liber de la întreprindere ca să poată participa la ciomăgirea Opoziţiei. Libertatea începuse să-şi arate beneficiile sub formă de măsline şi parizer, iar salamul cu soia din trecut era pregătit să devină erou ideologic.

Fără nici o şansă în faţa urii colective, Ion Raţiu şi-a înfruntat detractorii cu zâmbetul lui neclintit. A fost demonizat de Ion Iliescu, ameninţat de aparatul de propagandă, fugărit de mineri şi lucrat operativ de ofiţerii vidului de putere. Degeaba. Seninătatea lui aproape patologică nici n-a clipit. Şi-a pus energia şi o parte din bani în slujba