Există. Lista asta există. Am văzut-o într-o multinaţională, lângă tabelul cu dolarii cuveniţi ca diurnă pentru o deplasare în Orient. Scria acolo câte „libere” îşi poate lua un angajat după decesul unui membru al familiei.
În logică economică, părinţii valorează cu două zile mai mult decât socrii. Şi Forţele de eliberare din Cabinda există. Un comunicat semnat de secretarul general al organizaţiei anunţă: „Vineri, 8 ianuarie 2010, s-a executat un atac în Massabi, contra forţelor armate angoleze care escortau naţionala de fotbal a statului Togo".
Mitraliere au răsunat, s-a murit între Congo şi Angola, acolo unde se întâlnesc sărăcia extremă şi diamantele interzise africanilor. Un om a trecut ultima graniţă în braţele lui Emmanuel Adebayor.
Emmanuel Adebayor este o forţă a naturii legitimată la Manchester City. De-atunci, plânge, nu mănâncă şi se roagă. „Nu ştiu dacă voi mai putea juca fotbal", spune acest colos, acest golgheter. Manchester City replică: „Îi vom acorda tot timpul de care are nevoie". Adebayor este „o resursă specială", care valorează milioane de lire sterline.
Când a plecat de la Arsenal, suporterii s-au înfuriat, s-au îmbătat şi au urlat aşa: „Adebayor, Adebayor, taică-su spală elefanţi, maică-sa e o târfă!". Inexact.
Până la patru ani, nu a mers. Apoi maică-sa, care nu e o târfă, l-a dus la biserică. O săptămână s-au rugat preoţii, apoi o minge a sărit din jocul unor copii în biserica aceea. Şi Emmanuel, care nu mersese niciodată, s-a ridicat miraculos şi a fugit după ea. În ebraică, numele lui înseamnă „Dumnezeu e cu noi". Se va întoarce.
