În zece ani de meciuri la naţională, Mutu a contribuit la o singură calificare la un turneu final. Dintre cluburile mari pe la care a trecut a dezamăgit la Inter, nu a convins la Chelsea şi a dat gol după gol sub culorile unui Juve îndoielnic, într-o perioadă în care Bătrâna Doamnă avea meciurile dinainte câştigate.

A fost vedetă la grupări mici, ca Verona sau Parma, dar, învârtindu-se în jurul lui, niciuna dintre ele nu s-a lansat de pe orbita obişnuită, iar asta nu neapărat din cauza lui, ci deoarece conceptul de “om-echipă” este, în general, păgubos. Inaplicabil cluburilor, el este cu atât mai puţin indicat naţionalelor.

Ca şi pe finalul carierei lui Hagi, când “Regele” era o reală povară pentru o selecţionată prea zburdalnică, ne încăpăţânăm să îmbrăcăm simbolurile în tricou naţional şi să le trimitem în linia întâi, fără să dorim să vedem că duzini de jucători din Europa şi de aiurea sunt cu mult peste valoarea lui Mutu, tot aşa cum Hagi a fost contemporanul mai mic al unor corifei care au scris istoria fotbalului. Excepţionali pentru România, ei sunt “bunicei” pentru Europa. Cu un plus pentru Gică, deşi nici el nu s-a adaptat la cluburile de forţă ale continentului şi chiar a pierdut titlul de vedetă a Balcanilor, în faţa prietenului Stoicikov, care nu numai că aproape ieşise la pensie de la Barcelona, dar în momentul de maxim al României, sferturile CM 1994, el s-a dus cu Bulgaria în semifinale. Totuşi, Hagi era “one man show” într-o echipă de vedete, pe când Mutu a fost proclamat star într-o naţională nătângă.

A cerut mult şi a oferit puţin, a făcut ce-a vrut, când a vrut, a stropit eşecurile cu şampanie şi a fost arogant după victorii. S-a ajuns ca în ultimul deceniu să aibă mai multe calificări decât noi slovenii, slovacii, sârbii, cehii şi croaţii. Dintre acestea, primele trei vor merge şi în Africa de Sud şi abia dacă le ştim numele câ