Am zis de multe ori ca aş vrea să emigrez. Nu ştiu dacă aş fi făcut ceva pureci dacă aş fi emigrat, nici dacă nu voi emigra vreodată.
Înclin să cred, totuşi, în întunericul ultimelor decizii personale luate pe la mine pe acasă, că nu voi pleca nicăieri în viaţa asta. Din mai multe motive, dar nu le mai detaliez, ca nu astea sunt subiectul comentariului. Subiectul e alergat prin curte de mai mulţi oameni plecaţi în lume, care au în ultimul timp luări de poziţie faţă de ţărişoara noastră care mă fac să mă ruşinez că am rămas aici. Că am ramas şi că nu fac nimic. Postările lor nu sunt acuzatoare, explicite, dar conţin o expresie ce ascunde o culpă şi o suferinţă: “exorcizarea de România”. Bine, aici adepţii rămânerii în ţară fără rezerve o să-mi spuna că, şi ce, ei ce au făcut? Au plecat, nu?! Da, dar parcă asta, decizia asta a lor tot e mai curajoasă decât laşitatea rămânerii în tăcere, pe burtă, fără să faci valuri, să-ţi trăieşti viaţa cât mai autist posibil astfel încât să nu sfârşeşti la nebuni înainte de a primi prima pensioară, atât cât va fi ea să fie.
Sunt ruşinată, aşadar, şi de rostitele şi de nerostitele cuvinte ale celor plecaţi, care deşi ştiu de unde au plecat, nu contenesc să se minuneze cum am ajuns. Uitaţi-vă şi voi, la televizor se vorbeşte non-stop de câteva zile de flacăra violet, cum i-a supt un candidat altuia energia la alegeri si alte aberaţii demne de o ţară condusă de fapt de o biserica ce suge şi ea bani de la buget şi-i îndoctrinează la şcoală pe elevi ca să-şi asigure viitorii enoriaşi care-i vor plăti acatistele. În pauzele dintre flăcările violet se mai discută despre câte catralioane de euro va costa veşnic “viitoarea” autostrada până la Braşov; despre cum nu s-a facut deszăpezire nici la zăpada asta şi despre cum vrea guvernul să mai ia nişte piei de pe unii dintre noi, care îi parem mai împănaţi, ca să-şi acopere ignoranţa.
