Din vremuri imemoriale (cca 2772 î.e.n.), egiptenii utilizau un calendar solar constituit dintr-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile, divizat în douăsprezece luni de treizeci de zile fiecare, cu cinci zile de sărbătoare adiţionale la sfîrşitul anului. Începutul anului era fixat în mijlocul lunii iulie, în momentul în care apele Nilului se aflau la cota maximă, iar concepţia egipteană despre timp era determinată de mitologie şi teogonie. Cînd Nabucodonosor al II-lea (605-562 î. e. n.), regele Babilonului, a cucerit Ierusalimul şi a distrus Primul Templu (587 î.e.n.), evreii măsurau timpul prin concatenarea săptămînilor de şapte zile, iar Anul Nou era identificat cu prima lună nouă a primăverii. După invazia babiloniană, diaspora evreiască din Egipt a adoptat şi a inovat calendarul solar egiptean, care devine calendarul solar egiptean-evreiesc, constituit dintr-un an de trei sute şaizeci şi patru de zile, divizat în douăsprezece luni şi cincizeci şi două de săptămîni. Anul Nou coincidea în mod invariabil cu o zi de miercuri, a patra zi a săptămînii, în concordanţă cu Facerea, 1, 14-19, unde textul biblic menţionează că Dumnezeu a creat Soarele, Luna şi stelele în cea de-a patra zi a săptămînii creaţiei. Atunci cînd regele persan Cirus al II-lea (cca 556-530 î.e.n.) a acordat evreilor permisiunea de a reveni în Palestina (538 î.e.n.) şi de a reconstrui Templul din Ierusalim (515 î.e.n.), evreii care s-au întors din diaspora egipteană au adus calendarul solar egiptean-evreiesc, iar evreii care s-au întors din diaspora babiloniană au adus calendarul lunar babilonian. Cercetările întreprinse de Annie Jaubert şi Hartmut Stegemann au reliefat că Facerea, 1, 5-31 afirmă că ziua începe cu răsăritul Soarelui şi este alcătuită dintr-o jumătate luminoasă, urmată de o jumătate nocturnă, în concordanţă cu calendarul solar egiptean, nu cu calendarul lunar babilonia