La trecerea dintre 2009 şi 2010 am fost, recunosc, cel mai puţin – din întreaga şi destul de lunga mea viaţă – bîntuită de spiritul sărbătorilor. Explicaţii ar fi multe, care de care mai romantice (pe linia depresivă…). Există însă şi una mai pragmatică: gazdele alese, anul acesta, pentru revelion au fost ele însele prea puţin străbătute de spiritul în cauză.

Mi-am petrecut noaptea de 31 spre 1, ca în fiecare an, într-o „pensiune agroturistică“. Denumire relativă: partea de „turistică“ se justifică, evident. Cea de „agro“ – de la caz la caz. În primul sat în care am fost, acum vreo doi ani, Cernat, din judeţul Covasna, partea în cauză îşi avea rost sută la sută: proprietarul pensiunii la care am stat, dl Bela, ne-a dat mîncare tradiţională, ne-a plimbat cu sania cu cai, ne-a făcut foc în curte şi ne-a adus lăutari în noaptea de revelion. Pe scurt, şi-a făcut cu vîrf şi îndesat datoria faţă de orăşenii veniţi în vacanţă, plini de clişee despre viaţa rurală pe care ţin morţiş să şi le şi verifice. În final, ambele părţi s-au despărţit mulţumite.

În anul următor, la Rîmetea, din judeţul Alba, nu ne-am bălăcit în atîtea „tradiţii“, dar gazdele (familia Bitai) ne-au tratat prieteneşte, cu poveşti despre ei şi despre sat (propus ca monument UNESCO şi cîştigător al Premiului Europa Nostra pentru arhitectură, singura aşezare din România, văzută de mine, în care toate casele să fie construite în acelaşi stil arhitectonic, specific locului şi de bun gust…).

Anul acesta am ajuns la o pensiune nu departe de oraşul Făgăraş, mai exact, pe lîngă localitatea Breaza (alta decît cea de pe Valea Prahovei…). Peisajul din jur, ca în fiecare an, era fabulos: munţi cu creştetele acoperite de zăpadă, conform standardului de sezon; şi culmea – crescători… Dar pensiunea însăşi, Colţii Brezei, nu era… nicicum. Fără vreo caracteristică narabilă.

Nu am reproşuri… funcţio