Doi termeni fără de care societatea argentiniană ar fi imposibil de descris, sînt parrilla şi asado. Grătarul, nelipsit din aproape nici o gospodărie şi inventat în diverse dimensiuni şi forme, este la parrilla, cuvînt mustos, al cărui dublu r sfîrîie voluptuos precum grăsimea fripturilor sale. Prin extensie, o parrilla este restaurantul ale cărui principale specialităţi sînt cele la grătar, deşi este greu de găsit un restaurant, bistrou sau birt vitregit de prezenţa acestora. El asado este, împreună cu el mate, parte din gena culturalo-gastronomică a identităţii locale. Ca semnificaţie primară, el se referă la porţiunea de carne dintre coaste, una dintre bucăţile cele mai gustoase, dar, prin extensie, el asado înseamnă prînzul sau, uneori, cina al cărei principal fel de mîncare este carnea la grătar. Dacă savurarea unui mate reuneşte oamenii la şuetă, un asado, tradiţional organizat în familie în fiecare duminică la prînz, este o masă pantagruelică şi evenimentul cel mai îndrăgit de toate clasele sociale. Sînt acele ore în care mesenii întîi aşteaptă fremătînd şi făcînd conversaţie, apoi tac pentru a devora tăvile pe care se oferă, abandonîndu-se, bucăţile de carne şi, în cele din urmă, depun, neputincios, tacîmurile, simţind, parcă, jocurile vertiginoase ale colesterolului. Grijă amuzantă într-o ţară în care consumul de carne de vacă se ridică la aproximativ 70 de kilograme pe cap de locuitor, anual. Eroul nedreptăţit al fiecărui asado este cel care pregăteşte focul grătarului, aşază bucăţile de carne, urmăreşte atent durata de preparare, trimite tăvile pline la masă şi le primeşte goale pentru noi aprovizionări şi, după cîteva ore, se poate bucura de propria porţie, auzind, uneori, cuvintele: „Aplauze pentru el parrillero!“. Arta de a face un asado presupune răbdare, energie, migală şi cunoaşterea anumitor detalii ingenioase de preparare (aşezarea bucăţilor