Imaginaţi-vă un tînăr de 18 ani (adult, ce să mai vorbim), transpirînd de emoţie şi de efort, cu broboane de sudoare strîngîndu-se la tîmple, în timp ce încearcă să însăileze nu vreun discurs sofisticat, ci o biată lectură. Doar să citească un amărît de text de 15-20 de rînduri. Vocea i se frînge ... aaaa... îîîî..., apoi silabiseşte de vreo cîteva ori pentru că anumite cuvinte îi pun probleme. Cam ăsta e scenariul pe care îl prevăd la proba orală de limba şi literatura română a bacalaureatului din februarie 2010. Intenţia mea nu e să generalizez, ci să arăt că vor fi destule situaţii ca acelea prezentate mai sus şi să-i determin pe elevi, părinţi şi profesori (deşi profesorii ştiu ce au în ogradă, dar sînt depăşiţi de situaţie....) să se gîndească un pic la ce-ar putea să facă pentru a evita asemenea evenimente. Se deplasează accentul pe lectură în învăţămîntul românesc. O dovedeşte faptul că prima cerinţă a probei orale e: „Citeşte textul cu voce tare“. Acum, finalitatea examenului va fi stabilirea competenţei de comunicare. Sînt profesor de limba şi literatura română din 2003. De atunci am tot avut timp să descopăr că elevii se împart în două categorii. Cei care citesc foarte mult, haotic aproape, orice le pică în mînă, de la Istoria literaturii a lui Călinescu la Trainspotting. Şi cei care nu citesc deloc. Care nu dau doi bani pe o carte, ştiind, în schimb, ce maşină şi-ar dori la 18 ani şi ce genţi li s-ar potrivi. Iar într-o clasă poţi găsi un echilibru între cele două părţi sau, dimpotrivă, dezechilibre covîrşitoare. În primul meu an ca profesor (într-un colegiu central), cu excesul de zel specific, le-am dat de citit unora de-a XI-a, în doar o săptămînă, studii critice din Pompiliu Constantinescu, Lovinescu, Călinescu şi Manolescu. Au devorat totul. Au făcut nişte eseuri care m-au lăsat mască. La bac au luat toţi 10 la proba orală. Dar n-am mai întîln