A fost odată un oraș în vestul țării. Se chema Timișoara. Adolescent, pe băncile liceului, la Deva, la 160 de kilometri de Timișoara, visam să ajung student acolo. Era o atracție ciudată pe care mi-am explicat-o doar mai târziu. Când am înțeles ce ”nu era în regulă” cu Timișoara.

Pentru că, înainte de 89, din piața liberă a Timișoarei veneau ghetele Otter și blugii Levi Strauss, care îi urcau cel puțin o scară în ierarhia socială pe fericiții lor proprietari. Timișoara avea o echipă de fotbal care dădea peste cap calculele cooperativei. La Timișoara, la televizor se prindeau ”sârbii” și de acolo s-au extins în Deva, Sibiu și în alte orașe ”parabolicele” și televiziunea prin cablu (tot înainte de 89). La Timișoara stadionul se umplea la spectacolele trupelor sârbești, care băteau, de departe reprezentațiile Cenaclului ”Flacăra”. Înainte de Bregovici și Kusturica, de la Timișoara aveam o casetă audio cu Bajaga, pe care dansam până dimineața la chefuri (puteți asculta o piesă a lor, în timp ce citiți restul articolului).

În numele Timișoarei și al Punctului 8, în primăvara lui 90 am luat umbrele în cap la mitingurile anti-Iliescu de la Deva. Asta pentru că simpatizanților lui Iliescu li se băgase în cap că cei care protestam eram ”huligani aduși de la Timișoara cu autocarul, plătiți fiind cu mărci și dolari pentru asta”.

Cu toate acestea, pentru că, în 92, la Timișoara nu exista facultate de ”drept” sau ”jurnalistică”, am ajuns la Cluj. Nostalgia a rămas însă. Când mi se făcea dor, urcam seara în ”Foamea”, negociam cu nașul, și dimineața eram în Complex, la colegii mei care ajunseseră să facă facultatea acolo. Obiectivele ”turistice” erau bine definite: 1. hamburgerii de la tarabele din Complex; 2. berea nefiltrată de la ”Fabrică” (unde prima comandă era ”o masă de bere”, ceea ce însemna că masa, care nu era deloc mică, trebuia acoperită în înt