Privind aceste obiecte strălucitoare de aramă – pantofi, pălării, viori –, criticul de artă poate avea (cel puţin) două reacţii. Una ar fi refuzul purist, în care remarcă frumuseţea şi valoarea artizanală a obiectelor, dar recunoaşte că acesta nu este teritoriul său de analiză. O altă reacţie este cea a criticului speculativ, care tratează arta ca un fel de curator ce îşi impune viziunea asupra artei pe care o expune. În acest sens, el va apela cu rapiditate la concepte precum simulare sau ready-made şi nu va întîrzia să îşi susţină o mică şi frumuşică teorie citînd analogii din istoria artei moderne şi practica artistică curentă.

Astfel, se vor cita nu atît Duchamp, ci mai degrabă obiectele dadaise şi suprarealiste, care transpun obiectele cotidiene în materiale neobişnuite, păstrînd imaginea obiectului cotidian, dar erodîndu-i funcţionalitatea. Se vor folosi ca ilustraţii fierul de călcat al lui Man Ray (Cadeau, 1921), de pildă, ceaşca de ceai (Déjeuner en fourrure, 1936) a lui Meret Oppenheim sau – apropiindu-ne de prezent – pisoarul lucios de Sherrie Levine (Fountain. After Marcel Duchamp, 1991). Remake-urile strălucitoare ale lui Levine îi vor reaminti criticului că pentru Lali preocuparea principală este procedeul simulării care are ca rezultat remake-ul: el reface şi simulează obiectele din cotidian. Face referire la obiectele de zi cu zi, folosite de toată lumea, dar care au „culoare“ ţigănească (vezi forma, pietricelele „preţioase“, kunstwollen-ul decorării). Le transpune 1:1 în aramă. Oare nu este acesta un remake al mediului său? s-ar întreba criticul conceptualizant. Să privim totuşi obiectele şi să rămînem la iminenţa acestora. Farmecul lor m-a frapat atunci cînd am vizitat un atelier de restaurare de viori, cu cîţiva ani în urmă. La intrare, pe pian, erau aşezate o pereche de pantofi şi o pălărie de aramă. Simplu. Efectul era asemănăto