Arta performativa nu mai necesita intrarea in pielea unui personaj si apoi comunicarea, ci exclusiv comunicarea. Actorii sint acum albastri, au cozi prelungi si urechiuse de veverita. Avind in vedere ca si cei secundari vor disparea in curind sub straturile de motion capture(inregistarea si transpunerea miscarii asupra unui model digital), tin sa spun repede ce mai stiu despre actorie, inainte sa devina complet irelevant. Traditia actoriei implica existenta unor scoli de actorie, in care subiectii sint antrenati sa deprinda diferite tehnici de intrare in pielea unui personaj, si apoi de comunicare a adevarului personajului respectiv. Ca in orice alt domeniu, si aici scolile au aparut ca rezultat al specializarii si dorintei de fixare a unor retete de perfectiune/success pentru zona proaspat instapinita. Inainte de scoli, oamenii jucau roluri in contexte ritualice, inviind inchipuiri de zeitati. Vazuta laic, dorinta de a fi altcineva este motorul principal al actoriei: imitare, intruchipare, transformare. Actorii buni (in spectacol sau comunicare civila) sint cei mai talentati, mai vii comunicatori, cei care simt instinctiv ce inseamna sa fii un personaj si care se vedeau pe sine ca personaje. In societatea spectaculara de azi, distantarea fata de propriul sine e o conditie fundamentala nu numai pentru actori, ci si pentru un comunicatorii de arta sau de alt continut (politic, publicitar, orice are de-a face cu spatiul public). Actori excelenti exista in continuare in cercurile din afara sferei publice, printre prietenii nostri de exemplu, si asta doar pentru ca sint talentati, pentru ca vor sa comunice. Pina la aparitia artelor performative, conceptul de actorie in teatru, balet sau film (artele spectacolului) tinea expresivitatea strins legata de ideea memoriei: regizorul conserva mesajul, iar actorii erau responsabili cu deschiderea conservei. Acest tip de sigurant