Vinerea trecută, la "Bizbazar", Moise Guran m-a întrebat dacă rata de schimb se poate duce sub 4,09 lei/euro. I-am răspuns că un recul sub 4,1 lei/euro e pur conjunctural, iar evoluţia cursului din zilele următoare mi-a dat dreptate, confirmând ideea că intervalul de variaţie 4,1-4,3 lei/euro indicat de guvernatorul Isărescu rămâne "în cărţi".
Să ne reamintim exact ce a spus guvernatorul în iulie 2009: "După părerea mea, cursul între 4,1 şi 4,3 lei/euro este stabil. Dacă avem 4,2 la mijlocul marjei e foarte bine". După această declaraţie, cotaţiile au rămas o bună perioadă de timp la 4,2 lei/euro, apoi, în octombrie 2009, cursul a crescut la 4,3, dar fără a depăşi limita superioară, după care, zilele trecute, a ajuns la 4,1, tot fără a se duce sub respectivul prag.
Nu doresc să intru în detaliile ultimei perioade de apreciere a leului, în care s-a putut sesiza o bancă centrală mai preocupată de finanţarea indirectă a bugetului statului, decât de ţintirea inflaţiei. Important este că atunci când a vorbit de 4,1-4,3 lei/euro, Isărescu n-a uitat să adauge că va deveni tot mai importantă corelaţia productivitate-salarii versus curs de schimb: "Dacă nu ne ocupăm de ea, nivelul actual (de curs - n.r.) nu va mai fi unul bun. (...) Noi considerăm că suntem într-o zonă de sustenabilitate pe dinamica actuală".
Haideţi să ne oprim câteva momente asupra formulei la care face referire guvernatorul BNR. Majorarea salariilor şi aprecierea leului pot surveni concomitent doar cu condiţia unor sporuri de productivitate superioare acestora. Cu alte cuvinte, leul se poate întări doar în cazul în care creşterea productivităţii depăşeşte semnificativ avansul salariilor. Dacă însă economia stă structural atât de prost încât consemnează simultan una dintre cele mai înalte rate ale inflaţiei şi una dintre cele mai puternice recesiuni din UE, înseamnă că prod